Arhive pe categorii: Editorial

Cristi Pustai, de la catedră la lupta pentru titlu

Când a început Cristi Pustai să fie antrenor de fotbal? Când au început oamenii să îl privească aşa? Nu ştiu, nu am văzut nici un moment crucial în scurta carieră de antrenor al Medieşeanului. Probabil că din cauza asta este un caz special, un caz care în România este o minune dar care arată că totuşi în fotbalul nostru poate există şi normalitate. Longevitatea lui Cristi Pustai pe banca gaziştilor arată normalitatea în fotbalul românesc precum o oază în deşert. Şase ani s-au scurs de când Matematicianul a preluat formaţia de pe malul Târnăvei Mari, şase ani în care acesta a încercat să devină antrenor iar pe alocuri i-a reuşit asta.

Totuşi, dacă ţinem cont că echipa nu a obţinut rezultate notabile decât o calificare în preliminarile Europa League, unde a surprins prin prestaţie şi rezultate şi clasarea pe locul şase graţie ajutorului venit de la FRF prin retrogradarea Timişoarei, am spune că Pustai nu e demn de lacrimile suporterilor la despărţire. Ar mai fi sclipirile unor jucători care au stârnit interesul echipelor care se bat la titlu regulat. Dar nu trebuie uitat că pretenţiile au fost şi ele pe măsura rezultatelor, satisfăcătoare. Investiţiile aveau prostul obicei să dea cu minus, iar conducerea avea pretenţia ca matematicianul să rezolve ecuaţia unui sezon în care calculele nu le-au ieşit nici echipelor ce aveau multe cifre în numărul ce indică bugetul.

Site-urile de socializare sunt împânzite zilele astea cu mesaje în care cei mai respectoşi fani îi mulţumesc antrenorului pentru ceea ce a făcut din echipa Mediaşului, iar cei mai indrazneti îi reproşează că “nu se lasă echipa la greu”. Dacă antrenorul ar fi ţinut cont de acest ultim moft, probabil că nu ar fi plecat de la echipă decât cu dricul.

Cine s-ar fi gândit în 2006 că va rezista pe banca echipei până acum? Nimeni, absolut nimeni. Iar dacă cariera lui s-a evidenţiat prin longevitate, nu nivelul de pregătire al echipei a fost singurul motiv. Caracterul unui om care şi-a câştigat respectul fără a încerca să îl impună a contat mult. Nu vreau să îmi imaginez ce atmosferă pluteşte în aceste zile în vestiarul echipei, deşi în cap îmi revin momentele care le-am trăit noi, elevii Şcolii Naţionale de Gaz în 2006, când profesorul nostru de matematică renunţa la cariera de profesor şi prelua echipa de fotbal din oraş. Eram doar nişte puştani de clasa a 10-a, care nu iubeam matematica, dar îl veneram pe cel ce încerca să ne-o toarne în cap. A fost singurul profesor pe care l-am vrut înapoi, sperând că experienţa lui în tainele antrenoriatului să dea greş şi să se întoarcă la catedră. Dar timpul a trecut şi profesorul nu s-a întors, a rămas pe banca echipei făcându-ne mândri de el. Acum ştim că ne-a lăsat pentru un scop mai important, din noi nu avea nici o şansă să scoată matematicieni, dar din acei băieţi ce loveau mingea în liga a doua a făcut fotbalişti.

A preluat o echipă de liga a doua, a promovat-o în liga 1 şi a rezistat în focul acestei lupte până acum. A avut şi norocul de partea lui, reuşind să rămână în prima ligă pe fondul retrogradării clubului FC Argeş şi să joace în Cupele Europene datorită retrogradării echipei FC Timişoara. Probabil că matematicianul a făcut calculele introducând în ecuaţie variaţia „norocul”.

Suporterii ar trebui să îi mulţumească pentru ceea ce a făcut, iar el, Cristi Pustai, ar trebui să fie recunoscător Mediaşului că i-a dat şansa să devină antrenor.

Image

Sursa Foto: Medias News

Anunțuri

La televizor, vedetele mor de două ori…

Dacă ești un om integru, cu spirit critic și care înțelege importanța adevăratelor valori ale României, nu poți rămâne impasibil în fața spectacolului macabru pe care îl desfășoară presa din România, odată cu dispariția oamenilor mari din lumea muzicii, a teatrului sau a filmului. Au făcut greșeala de a nu rămâne în anonimat iar acum, aceleași televiziuni care i-au uitat în ultimii ani, care au omis să le mai distribuie filmele, piesele de teatru sau muzica, le taxează mult prea aspru dispariția. Astfel, devenind „vedete”, marile noastre valori mor de două ori.

Sergiu Nicolaescu, spectacolul incinerării unei legende

Cea mai recentă dispariție de pe scena publică românească este aceea a marelui regizor și actor Sergiu Nicolaescu. Cu groază am asistat la spectacolul pe care televiziunile românești l-au prezentat, în goana după audiență. Acum, spunem și noi ca celebrul nea’ Iancu, pe principiul „Să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimic”. Să existe curiozități cu privire la cauzele morții, înțeleg. Dar să se discute cu săptămânile despre decizia maestrului de a fi incinerat, scopul fiind, fără doar și poate, eventualii moștenitori nelegitimi, despre îmbrăcămintea soției și să existe dezbateri înflăcărate cu privire la soarta sufletului său, iar personaje cu o cultură și o imagine de joasă speță, ca Gigi Becali, să ofere verdicte de genul „Clar, nu mai primește mântuirea”, mi se pare josnic.  274258-nicolaescu-sergiu copy

Mădălina Manole nu mai e „fata cu părul de foc” 

Când spun acest lucru, nu mă refer nicidecum la dispariția ei, ci la faptul că, înainte ca televiziunile și ziarele să facă un spectacol macabru din moartea cântăreței, numele ei era asociat sintagmei „fata cu părul de foc” și, respectiv, imaginii aferente. Astăzi, dacă spui Mădălina Manole și închizi ochii, vezi ca-n aievea imaginea frumoasei cântărețe zăcând fără suflare pe gresia din baie, sau aceea a chipului palid, înconjurat de flori, din sicriul alb. La o simplă căutare pe Google a numelui cântăreței, sugestiile sunt: „Mădălina Manole mireasă”, „Mădălina Manole însărcinată” și „Mădălina Manole moartă imagini”. Așadar, nimic nu mai e un secret, iar oameni din toate colțurile lumii își pot seta aceste fotografii drept wallapaper, dacă îi fascinează. În aceste condiții, mai are rost oare întrebarea de ce a preferat Sergiu Nicolaescu incinerarea? Răspunsul e simplu, români. Pentru că am decăzut în asemenea hal încât chipurile ca de ceară ale oamenilor noștri de valoare, palizi și lipsiți de suflu ne interesează mai mult decât orice ar fi realizat în timpul vieții.1279207497madalina-manole-1024x914 copy

„Toate micile mizerii unui suflet chinuit/ Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit”

Imediat după dispariția unei celebrități, există la noi două tendințe. În primele zile, ies la iveală toate aspectel,e firești de altfel, ale unei vieți omenești, cu mult exagerate însă, în stilul caracteristic nouă. Nu demult, moartea actorului Adrian Pintea a fost marcată de acuzații la adresa soției, procese îndelungate pentru averea actorului și declarații pur și simplu josnice, iar cazul său nu este unul singular. Odată cu dispariția oamenilor de pe scena publică românească, vectorii sunt mereu aceiași: cauze ale morții mereu incerte, moștenitori apăruți peste noapte, săli de judecată pline de așa zișii apropiați ai vedetei, care își revendică și ultimul bănuț, îndeaproape urmăriți de jurnaliștii avizi de scandal.

Cea de-a doua tendință apare după câteva săptămâni, când scandalurile se mai calmează și apele se mai domolesc, și anume obsesia românilor de a zidi adevărate statui în jurul personalităților dispărute. Exemplele în acest sens sunt numeroase. După ce ani de zile a fost blamat pentru intrarea în viața politică, iar calitatea versurilor sale a fost îndelung contestată, poeziile lui Adrian Păunescu au fost pe buzele tuturor imediat după moarte, ulterior intrând într-un con de umbră, din care nu se mai aude niciun răsunet. Este și cazul actorului Jean Constantin, după a cărui dispariție televiziunile s-au întrecut în a-i difuza filmele, însă al cărui mormânt zace acum în paragină, după cum arată mai multe surse online.

Cu fiecare mare actor, cântăreț sau personalitate literară care dispare, ne convingem tot mai mult că, la români, dar nu numai, valorile sunt recunoscute abia după ce ele devin părți ale eternității și chiar și atunci, recunoașterea rămâne doar atât timp cât evenimentul e „cald”. Chiar mai gravă e, însă, aviditatea românilor pentru imagini, dezbateri și controverse morbide pe care posturile de televiziune și ziarele, în goana pentru bani, le oferă, pătând imaginea unor oameni de valoare. Astfel, dincolo de dispariția lor fizică, ei mai dispar o dată, imaginea lor demnă și frumoasă fiind înlocuită fie de trupuri mutilate, fie de o autoritate morală acum pătată și distrusă.